“Viaţa lui de până atunci îl pregătise numai pentru viaţă, nu şi pentru moarte” ( Pavilionul canceroşilor – A. Soljeniţîn).

Oare suntem vreodata pregătiţi pentru moarte? Eşti tu, ca om, pregătit vreodată pentru un lucru asupra căruia nu ai nicio certitudine, ci doar presupuneri şi supoziţii ? Însă, eşti vreodată pregătit pentru viaţă? Pentru ceva ce se presupune că ai simţit, că ai înţeles, că ai încercat să înţelegi, sau, măcar, pentru ceva cu care se presupune că eşti oarecum obişnuit, ceva ce ţi se pare într-o măsură mai mare sau mai mică ( asta rămâne la latitudinea noastră ), previzibil?

Viaţa nu te pregăteşte niciodată pentru moarte. Viaţa te pregăteşte pentru surprize peste surprize, pentru suferinţă peste suferinţă, pentru emoţie peste emoţie, pentru simţire, pentru inimă peste inimă, nicidecum pentru gol, pentru indiferenţă, pentru nimic. Se presupune, se crede că viaţa te obişnuieşte cu suferinţă, cu bucurii, cu dureri ( într-o măsură mai mare), cu suişuri şi coborâşuri. Tocmai când reuşeşti să-ţi întocmeşti oarecum un algoritm, când te obişnuieşti cu o oarecare regulă, cum te poţi obişnui cu ceva ce nu are niciun principiu de funcţionare?

Oare există vreo fiinţă reală, tangibilă, care să nu fi atins o culme a egoismului atât de mare încât să fie capabilă de sinucidere într-un moment de fericire deplină ? Cine poate fi un alt “ruletist” al lui Cărtărescu care să-şi poată juca viaţa fără frică, fără regrete, fără ultime dorinţe? Nu cred că există asemenea persoană. Orice om normal, orice fiinţă plină de defecte, de îndoieli, de dorinţe, reproşuri, temeri şi gânduri nu-şi poate juca viaţa fără să fie afectat într-un fel de acţiunea pe care o întreprinde.

Suntem laşi şi egoişti. E în fond o trăsătură definitorie a sufletului nostru şi nu avem de ce să ne simţim vinovaţi; în fond ne luptăm cu “defectele”astea de secole. Nu avem curaj să facem ceea ce nu ne stă în fire, sau până la urmă reuşim, dar după îndelungate şi dureroase eforturi şi lupte cu sufletul nostru.

Sau câte o dată nu reuşim deloc. Nu avem curaj să ne urmăm visurile, să fim ceea ce suntem noi cu adevărat, să ne afirmăm şi să ne susţinem părerile sus şi tare. Ne-am pierdut puterea de a visa. Ori, poate ceea ce e şi mai important ne-am pierdut puterea de a ne face visele să devină realitate. Asta oare se recâştigă? Sau e doar o bucată a sufletului ăla de copil pe care îl ai din naştere şi începând tot de atunci îl pierzi, încetul cu încetul în fiecare zi ? De ce pe măsură ce creştem, nu ne mai dorim să devenim balerine, doctori, astronauţi, cântăreţi, şi tot ceea ce ne doream când eram mici? Poate pentru că ne dăm seama acum cât de irealizabile erau dorinţele şi viziunile alea. Dar viaţa nu se bazează pe iluzii ? Nu ne amăgim în fiecare zi că nu ne e atât de rau pe cât ne pare doar pentru a trăi un pic mai mult iluzia fericirii ? Pas cu pas, odată cu “maturizarea” noastră, ne pierdem libertatea, ne pierdem puterea de a fi liberi, de a gândi, de a acţiona, de a visa liber. Ne dăm noi oare seama cât de mult înseamnă să visezi ? Să te rupi din realitatea asta cretină şi idioată? Să îţi încropeşti acolo, din idei, poate proaste, o căsuţă a ta, o căsuţă a visurilor tale în care să te refugiezi de fiecare dată când ai probleme, un loc despre care ştii că e numai al tău, un loc despre care ştii că e făcut din gânduri şi dorinţele tale. Un loc în care tot timpul te vei putea reface, un loc în care ştii ca tot timpul te vei simţi bine ( bine, în majoritatea timpului).

Sper să fim capabili să ne păstrăm inocenţa copilăriei într-un cotlon al sufletului nostru; dar nu într-un cotlon oarecare, un locşor care să fie ştiut numai de noi, şi în care să ne întoarcem din când în când; undeva unde să ne simţim bine din nou.

Ar fi frumos dacă chiar la 80 de ani am putea păstra încă în noi puritatea avută la început; ar fi frumos dacă am reuşi să schimbăm puţin tot ce e rău în noi, să evoluăm, să devenim cu toţii ceva mai bun, ceva mai frumos. Însă, oare, dorinţa asta, e doar o izbucnire a optimismului, or un lucru cu adevărat realizabil, căci, cum preabine zicea Voltaire în “Micromegas”, “cei infinit de mici au un orgoliu infinit de mare”?